Dragă B. sau cum m-am îndrăgostit de București
M-am născut și trăit la marginea Bugeacului, în Basarabia, la periferia Imperiului din Est, într-o zonă foarte amestecată etnic şi religios. Sunt un om din sud, îndrăgostit de stepa Bugeacului și Bărăganului, de gurile Dunării şi Marea Neagră. De târgurile mici de aici: de la Cahul și până la Chilia, Boglar, Vulcănești, Ismail, Cetatea Albă. Mai eram îndrăgostit de Chișinău și de Odessa, orașele copilăriei.
Dar când eram mic, pe malul Prutului la gurile Dunării, am auzit un post de radio: Aici București, România – ora exactă. București la început a fost pentru mine un sunet de radio care venea dintr-o lume de dincolo: o lume foarte departe chiar dacă era la o aruncătură de băț. Pe atunci îmi era mai ușor să-mi imaginez că voi ajunge la Tașkent sau Leningrad, la Moscova sau Vladivostok decât la București. Bucureștiul era dor un sunet: un sunet al naibii de plăcut. București e parte din sunetele copilăriei.
La București am ajuns după un drum lung. Întâi a fost Chișinău, pe urmă Odessa, modelul ideii de oraș pentru mine. După, a venit Iașiul, unde am făcut facultatea de filosofie: cel mai rusesc oraș al României, dacă nu luăm în considerare Chișinăul. Pe urmă a venit Clujul, un oraș total diferit: mult mai conservator, mai așezat şi cu reguli destul de canonice, orașul cu o excepțională comunitate maghiară. Aici am făcut un master, am activat pe la o veche sinagogă transformată în centru de artă.
După care am ajuns la București. Un oraș de care m-am îndrăgostit prea tare. Bucureștiul este unul dintre cele mai fascinante orașe pe care le-am cunoscut și în care am trăit.
Primul drum de la gară spre centru, când te muți în noul oraș, îți rămâne viu întipărit în memorie. Nici drumul de plecare, din centru spre gară, nu e ușor, dar e un drum ceva mai trist. Sincer să fiu, îmi e foarte greu să înțeleg oamenii care au trăit într-un singur oraș și “casa” lor este un singur oraș. Dar asta e o altă poveste. Îmi amintesc însă bine acel drum.
În diverse perioade ale zilei Bucureștiul este foarte divers. Avem un București de dimineață, alert, nervos, puțin brutal unde trebuie să știi să te strecori printre înjurăturile şi claxoanele șoferilor, ghionturile din metrou sau autobus. Există un București de amiază, mai detașat, dispus spre ironii, veselie. Există un București de seară în mai multe trepte: de la nervii și oboseala muncii şi graba spre casă, până la atmosfera cheflie a oamenilor care se așază în crâșme în așteptarea nopții. Noaptea ies la plimbare “speciile nocturne” ale orașului.
De la bandiții și hoții mei am învățat o chestiune importantă. Un oraș e ca o haină. Are fasonul și croiala lui. Uneori mai bună, alteori mai proastă. Cert este că el vrea mereu să-ți ia ochii cu ceea ce se vede la suprafață. Tu de obicei cazi pradă acestui fel de a-l cunoaște. Privești la material și croi, forme și culori și crezi că ai cunoscut orașul. Nu vezi lucrurile ascunse. Iar lucrurile ascunse sunt cele mai interesante. Adevărata față a orașului este nu cea care ți se dezvăluie ci cea care ți se ascunde. De aceea un oraș trebuie buzunărit asemenea unui hoț de buzunare. Eu cu asta mă ocup. Buzunăresc Bucureștiul asemenea eroilor mei hoți. Iar Bucureștiul are enorm de multe buzunare ascunse: mereu surprinzător.
Dacă Iașul, oraș în care am stat șase ani, este de o blândețe și căldură ieșite din comun, iar Clujul, în care am stat zece ani, este distant şi conservator, atunci Bucureștiul este un amestec în care ai de toate. Știu că orice gen de etichetare în acest stil este o banală simplificare, care nu face decât să mintă în esență, căci lucrurile sunt mult mai nuanțate şi mai complexe. Dar suntem mereu tentați să simplificăm. In cazul Bucureștiului, ceea ce mi se pare foarte interesant e că ”trăsăturile lui negative” sunt de fapt marile lui atuuri. Toate “sechelele” orașului au un farmec aparte.
Spre deosebire de orașele din Transilvania şi Moldova, Bucureștiul este un oraș oriental. Este unul dintre cele mai orientale orașe din Europa: este orientul Europei. Privite dinspre zona de influență austro-ungară de tip colonial, elementele orientale capătă o conotație negativă. În realitate, lucrurile sunt mai complicate. E interesant că şi venind dinspre Rusia sau Chișinău, Bucureștiul pare oriental, însă orientalismul lui nu mai are în acest caz o conotație neapărat negativă.
Rușii au o vorbă: Orientul este o chestiune subtilă. Bucureștiul este pentru mine interesant tocmai prin acest eclectism subtil şi aer oriental plasat în coasta interioară a Europei. Un oraș oriental aflat într-o arie geografică profund europeană, fie și bizantină, peste care s-au aşezat straturi din diverse imperii, turci, greci, evrei, ruşi, unguri şi, nu în ultimul rând, romi. Și printre toți aceștia, presărați mulți români. Amestecul și faliile acestea culturale, rupturile identitare se văd la tot pasul: în arhitectură, în mâncare, în comportament, în muzică și în tot ce mișcă. Parcă şi oamenii, fără să mai aibă memoria acestei istorii, poartă amprenta directă a istoriei orașului și a acestui eclectism.
Atenție: el încă nu s-a transformat în “oraş turistic” care vrea să te seducă cu orice preţ. Bucureștiul se vrea descoperit, cunoscut încet, pe îndelete, chiar dacă mereu în iureșul mișcării tipice unei metropole. Aici ești explorator, nu turist: orașul ți se dezvăluie treptat. Bucureștiul nu-ți vinde o falsă imagine, așa cum o fac orașele turistice care își vând ”imaginea” pentru că trăiesc din asta. El îți dezvăluie chipul real, nefardat.
Aici se comunică ușor, te așezi ușor la masă şi la taclale cu oamenii, se negociază ușor, se înjură ușor, te ajută ușor, te fură ușor, te protejează ușor, te urăsc sau te iubesc ușor. Aici totul e lunecos, nimic nu are forme colțuroase şi rigide. Mie asta-mi place. Fiindcă am mereu surprize şi trebuie să-mi renegociez ideile, împlinirile şi dezamăgirile. Bucureștiul te ține viu, activ.
Bucureștiul nu te minte: nu se dă drept ceea ce nu este. Bucureștiul te poate fura, îți poate suge energiile. Însă îți poate şi da multe energii dacă știi să profiți de el și ești curios. O relație trebuie întreținută. Orașul vrea asta: totul e să vrei și tu asta. Bucureștiul îmi impune să-mi păstrez mintea limpede. Îi ador ironia subtilă, fără exces de gravitate şi seriozitate, aşa cum am învățat-o de la ruși. Îmi place jocul de replici, pe care numai aici îl întâlnesc, fie și agresive uneori. Gust cu greu bășcălia agresivă, dar asta e poate şi problema mea. Încă nu sunt un bucureștean în totalitate, casa mea e în devenire aici, dar atâta timp cât încă sunt aici îmi place la nebunie să explorez orașul, oamenii de aici şi poate într-o zi el va deveni “casa mea” pentru totdeauna. Pentru că-l iubesc și deja e casa copilului meu.
Vasile Ernu
