Serendipity, tablou de familie, luna din Parcul Ioanid, clanul sensibililor
Dragă București,
Na, că nici nu știu cum să-ncep…
„Bucură-te, Bucurel, de bucuria lui Bucuroi cînd a venit bucuros în Bucureşti!”, zic iar refrenul din copilărie, cînd nici nu știam bine ce înseamnă cuvîntul București, nici ce e cu Bucurel și Bucuroi. Dar știam ce e bucuria! Despre cum am venit eu la tine, ca Bucuroi, despre ce bucurii mi-ai adus de-a lungul anilor am scris nu o dată. Despre timpurile tale, nu doar despre spațiile tale. Ca venetică, ajunsă aici acum mai bine de 30 de ani, eu te-am iubit de la bun început, așa cum erai, dincolo de bune și rele. Mi-ai deschis uși, porți, m-ai găzduit, mi-ai dăruit prieteni, un însoțitor pentru totdeauna, mi-ai dat încredere, putere de viață, m-ai protejat, m-ai ajutat să devin scriitoare. Să devin ce sînt: eu însămi. Simona îți mulțumește din nou, București!
Zilele trecute îi spuneam Svetlanei Cârstean că ești orașul meu preferat după Paris. S-a lăsat o mică pauză pe WhatsApp. Apoi dialogul a continuat așa, în mesaje scurte:
Ce sa scriu despre Bucurestiul in pandemie? Am cam stat in casa…
Mi s-a facut dor
Si de Facultate.
De motanul Vasile.
– Mie mi se pare mai distrus un pic
Si mai abandonat
Totuși
– Da, e decazut. A imbatrinit.
Dar sint optimista pt el.
Orasele isi revin. Reintineresc. Nu sint ca oamenii.
I-am spus, așadar, Svetlanei că ești orașul meu preferat, după Paris. Am mai zis asta cîndva, în 2002. Am vrut să-l șochez pe cel din fața mea, un neamț care-mi spusese că ar veni în București, dar a auzit că e un oraș nasol. „Nu e?” „Nu! Nu știi ce pierzi!” Eram atunci la Berlin (nu-mi plăcea acolo, nu îmi explic de ce), am intrat zile la rînd în librării și am citit despre Berlin ca să-l înțeleg mai bine, ca să mă împrietenesc cu orașul, am citit inclusiv despre interioarele Berlinului, am privit fotografii cu oameni în camerele lor, scriitori. Mi-a plăcut cartea aia cel mai mult. Mă gîndeam atunci că, uite, nu s-a scris cu dragoste despre tine, nu s-a scris mai nimic despre Bucureștiul meu.
Anii au trecut și au apărut și cărțile. Am o întreagă bibliotecă. Printre cele care m-au impresionat e una scrisă de o doamnă care trăiește în America, Simona Vrăbiescu Kleckner. Poate și pentru că adună între două coperți poveștile celor care au stat cîndva pe strada mea, Intrarea Armașului, unde, la capătul scuarului, într-o cădire superbă, la numărul 11, locuiește ea atunci cînd se întoarce în țară, o dată pe an. Povești. Multe. Despre vecinii ei, despre prietenii care, majoritatea, nu mai sînt. Alții, acum, vecinii ei și-ai mei. Altele poveștile. Necunoscute.
După cărți au apărut pe Instagram și imaginile, postate de aiciastat, monumentalistul, discoverbucharest, bucur_esti, prin.bucurestiul.meu etc. Cineva se întreba „Unde în București sînt toate astea?”. Sînt! Caută! Prin ’90, cînd harababura era mare și tu ca și devastat, mi te imaginam în viitor. „Timpul se bifurcă la nesfîrșit în nenumărate viitoruri“, scria Borges. Ele, viitorurile, vin, pe rînd, trebuie răbdare. Dar mai ales trebuie să facem ceva pentru tine, București. Eu pot să scriu. Nu pot să refac fațadele de pe Magheru. Care se tot golește, dispar vitrine, cînd, normal, ar trebui să fie bulevardul tău cel mai frumos, cartea de vizită. Dispar librării sau se umplu de obiecte amestecate cu cărți. Se înmulțesc farmaciile. Dar nu, nu o s-o iau pe panta care merge spre lamentație. Sînt destui pe direcția asta. Uneori au dreptate.
Bucureștiul e în pandemie. Oamenii poartă măști pe stradă. E și un semn că au grijă de alții. E un cod, dincolo de „restricții”. Acum doi ani, cînd am ieșit prima dată din izolare, străzile erau pustii și tu deloc pustiit! Deși cel mai bun lucru pe care-l ai, cred eu, sînt oamenii. Despre oameni aș scrie mai departe. Două secvențe măcar. Recente. Despre normalitate în vremuri de anormalitate.
Cu ocazia sărbătorilor de iarnă, de Crăciun, am fost în vizită cu Bogdan, ca în fiecare an, de peste un deceniu, la prietena noastră Magda Cârneci. Am intrat cu masca pe față. Apoi am scos-o. Sîntem vaccinați, asta e bine. A pregătit, Magda, ca de obicei, plachetele cu colinde și clopoțeii. Cîndva erau în viață și părinții ei cei minunați, gazde grozave. Dar anul ăsta și-au făcut apariția copiii de altădată, acum niște tineri superbi. Am avut parte de un adevărat concert de pian și vioară (ținut de Aron&Eliza), a cîntat și Tim (cînd lumea era în altă cameră, unde erau bucatele cele alese, dar eu nu) o „Gnossiană” (de-a lui Erik Satie), cu el am vorbit toată seara despre muzici. Carmen, sora Magdei, compozitoare și dirijoare foarte cunoscută, mama lui Aron și Tim, ne-a cîntat și ea ceva. Apoi, toți cei de față, colinde. Am clătinat, amuzîndu-ne, clopoțeii. Am făcut la sfîrșit o fotografie. Magda, Carmen, Irina, Roxana, Laura, Eliza, Dana, Petru, Sorin, Bogdan, Aron, Tim, Eduard și Tudor, Simona. Tablou de familie, cum ar veni, ne reunește Magda, pe cei mai mulți, an de an. Iată doar o piesă din puzzle-ul care e Bucureștiul meu.
Ieri m-a invitat la o cafea Vasile Leac. I-am zis că n-aș prea intra într-un spațiu închis, totuși. Și el a zis că, lasă, vine spre Grădina Icoanei, ne plimbăm pe-acolo, vorbim. Afară era destul de bine pentru o zi de ianuarie. N-am ajuns în Icoanei, l-am dus pe străduța mea preferată, Dumbrava Roșie. Ne-am oprit la Serendipity, și de dragul numelui. Curticica era goală, cu mese și scaune pe care erau păturici de toate culorile. Ne-am luat ceai și cafea și am stat de vorbă despre oameni. Artiști de tot felul, coregrafi, poeți. Descopeream cunoștințe comune. A scos dintr-o pungă de hîrtie daruri pentru mine. Scoici și corali din Indonezia, unul mic, roșu, o carte masivă cu texte legate de ecopoetics, apoi o cărticică de-a lui despre un bonsai reînviat și una a lui Ștefan Tiron despre divergențe temporale. Am aflat niște lucruri despre ceea ce nu se vede, nu se știe despre tine, București. Despre, de pildă, un performance recent la Mega Image, la care au participat artiști, coregrafi, păreau dubioși, personalul n-avea ce le face ciudaților. Apoi despre o fată nemaipomenită, Alina Popa, care nu mai e, coregrafă și creatoare de… idei. Dar eu am ajuns acasă și am căutat tot ce se putea găsi despre ea. Alina, toți ceilalți, sînt parte din Bucureștiul meu.
Zilele trecute am fost pînă la Facultatea de la Litere. Nu mai țin cursuri acolo de doi ani. Doar on-line. Studenții mei din anul II nici nu au apucat să se cunoască între ei. L-am văzut pe motanul Vasile, care a îmbătrînit în tot acest timp. Ca noi toți. În hol erau vreo trei noi pisici. Una dintre ele mă privea din cutia pentru corespondență pe care scria Facultatea de matematică și informatică. I-am făcut o poză.
Bucureștiul în pandemie… Acum cîteva săptămîni a fost adusă în Parcul Ioanid o sferă uriașă, Terra cea albastră, au ancorat-o undeva deasupra fîntînii arteziene. Am fost cu mama pe zi, s-o vedem. Apoi ne-am dus și seara, să vedem globul luminat. Era puhoi de lume, cu măștile pe față, făceau fotografii. Ce puțin le trebuie bucureștenilor ca să se bucure! Puțină magie! Puțină magie, asta vor bucureștenii. Să facem să fie mai des, mai multă! Un copil striga fericit „Luna, luna, luna”. A coborît luna în București, în Parcul Ioanid.
Pe unele dintre zidurile tale, București, încă mai poți citi acel stencil de acum ani de zile: „Privește cerul”. Și mai era unul: „Clanul sensibililor”. Hai să mărim clanul sensibililor! Scria cineva pe Insta, la un moment dat: „București, fii din nou micul meu Paris!”. București, fii din nou București! Fii București! Și să se bucure Bucurel și Bucuroi și toți cei cărora tu le deschizi ușile spre tine! „Bucură-te, Bucurel, de bucuria lui Bucuroi cînd a venit bucuros în Bucureşti!”.
P.S: Aș mai fi zis ceva despre poporul tău cel tînăr. Rămîne pe altădată. Și de el depinzi tu. Meriți toată energia lui creativă, care există, se simte, se vede.
Simona Popescu
