Dragă B.,

nu sper că scrisoarea mea te găsește bine și sănătos. Știu că ești vraiște. Stai liniștit, nici noi nu suntem mai bine.

E luni dimineață, ianuarie, anul 3 de pandemie, în intersecție cântă claxoane, în apartamentul de sus slujba Domnului. Copilul doarme. Când a venit starea de urgență, mai aveam o lună până să nasc. „10 000 de pași pe zi”, mi-a zis doctorul, așa că seara ne scurgeam printre blocuri, doi ilegaliști ai plimbării pe străzile goale. Cum arată o pandemie? Ce-o să ne facem?

Am stat atâta în casă de-atunci, încât o vreme ai fost egal cu o fereastră. O vitrină prin care priveam oamenii din blocul de vizavi, puștiul care-și punea seara un cearșaf în cap și alerga dintr-o cameră în alta spre disperarea maică-sii (sau poate era doar oboseală, cine știe), doamna în vârstă care gătea în capot noapte de noapte până adormeam toți trei (pentru cine făcea toată mâncarea aia?), femeia care hrănea pe pervaz un albatros tupeist. Pe cerul de peste Calea Moșilor, doi vânturei vâsleau frenetic.

Visam să ieșim mai repede, ne era dor de tine. De prea multă bucurie, am întors și obrazul celălalt. O pungă de mâncare stricată aruncată pe geam. Gunoaie. Cutii de la kfc pe sub tobogan. Mașini urcate cu totul pe trotuar. Căruciorul n-avea loc, ieșeam în stradă. La Piața Gemeni se hârjoneau șobolani. Apa caldă nu mai curgea câte două săptămâni.

Am rezistat 6 luni cu un bebeluș în sectorul 2. Nu ești un oraș pentru copii, dragă B. Ai niște insule de bunătate uitate prin câte-un cartier, în rest, eșapament&ruină. Am căutat un parc mare și ne-am mutat lângă el. Oare locuitorii din orașele cu multe parcuri au fost mai fericiți pandemia asta? Noi nu am fost, știi bine. Ne simți deznădejdea când călcăm apăsat pe arterele tale, ne miroși transpirația care picură pe trotuar, ne îmbrățișezi strâns între betoanele tale.

Până la urmă, ar trebui să-ți mulțumesc. În tot dezastrul ăsta în care ne lătrăm unii altora băi, vaccinistule sau huo, anti-vaccinistule, m-ai făcut să-mi aduc aminte că suntem, de fapt, toți la fel și că plămânii noștri sunt plini cu același aer de căcat. Procedură de infringement, zice UE, murim încet, zicem noi, e totul bine, zic ei.

Nu e bine și vrem să plecăm. Visăm și noi, ca tot bucureșteanul, să fugim de tine. O casă lângă o pădure, un story de insta cu o căprioară care bagă botul în ceașca de cafea. Nu există în realitate, dar când realitatea arată ca tine, mai bine cauți altceva.

Mai știi cum a fost când veneam aici primele dăți? Când trenul Iași-București făcea puțin peste 5 ore și drumul trecea ca un vis, și-apoi bulevardul Magheru părea cea mai lungă paradă din lume. În orașul ăsta îți picură mereu în cap, scriam în jurnalul meu de puștoaică, mirată de atâtea aparate de aer condiționat atârnate de ferestre. O merdenea era 50 de bani, și fetele venite la olimpiada de franceză bârfeau domol în paturile de la internatul Școlii Centrale. Mai știi că am vrut să fac și facultatea aici, dar am picat la actorie și un singur pas în clădirea de Limbi Străine de pe Quinet mă făcea instantaneu să bocesc? Pentru că profii ne considerau pe toți imbecili, mai ales pe ăia de la cehă. M-am întors la Iași după două săptămâni, degeaba prietenii mei noi locuiau în Pantelimon și beau bloody mary, degeaba aveai muzee și cinematografe și baruri, eram prea mică să-ți pot face față.

Până la urmă am ajuns tot la tine, după un ocol de câțiva ani prin alte glasuri și alte încăperi. În ianuarie 2010 m-am întors soldat, gata să mă apăr de nenea-cu-pungă care pune mâna pe fundul fetelor în autobuzul 70,valsând cu căștile în urechi ca să nu aud toate porcăriile pe care mi le aruncă bărbații pe stradă, ținând strâns în mână cheia ca pe-un briceag noaptea târziu, de la Panic spre casă. Am înghițit toate festivalurile, muzeele, lansările, concertele, subsolurile și acoperișurile, le-am mestecat și le-am scuipat pe strada Viitorului, unde am primit botezul suprem de bucureșteancă printre manele și dueluri cu viață și jurnalism.

Mi-am făcut mulți prieteni, m-am și îndrăgostit de câteva ori pe aici, ultima oară definitiv, am și născut un copil cu cnp de capitală, hai că m-ai înduioșat cu toate amintirile astea, fugi de-aici, București, nu te mai ține de mine. La Amzei e 4 lei 50 merdeneaua, la Green nu mai e Voicu, la Romană o femeie bate-n geamurile mașinilor după un ban, în stații se ghemuiesc oameni fără casă („de parc-ar fi șoareci/ am vrea să dispară / să nu-i mai vedem sărăcind pe afară”, cum cântă Cosmin Postolache, un prieten bun, pe albumul lui înregistrat în casa de la marginile orașului unde s-a născut și pe care l-a părăsit), balcoanele cad peste noi și granițele tale tot cresc, mai puțin în Rahova, mai mult spre Joliville.

Greenfield, Neofort, Delta City, Luxuria, New World Militari, Eden Concept, Lake House, Cloud9, Premium Plaza, Atmosfera Residence, Global City, Nest by the Lake, Vivenda, Premium Town. Ești orașul premium acum și noi niște bieți locuitori second hand, care nu ne mai găsim locul. S-a terminat și slujba de sus, se aud și claxoane, asta-i o scrisoare de despărțire, dragă B. Până data viitoare, poate, sau cine știe.

L.