Dragă B.,
Deși ne cunoaștem de aproape 40 de ani, nu ți-am scris niciodată o scrisoare, dar uite că a venit momentul să o fac. Știu, o să spui că nu e nevoie, că de vorbit, vorbim mereu… eh, lasă-mă să încerc, sunt și eu curioasă să văd ce-o să iasă, dacă reușesc să fiu sinceră. Asta vreau, să pun în câteva rânduri, pe căprării, temele care cred că ne leagă ombilical și extensiile lor.
Nu ne-am ales, asta e clar, așa cum nu-ți alegi părinții, dar eu am ales de câteva ori în viață să nu te părăsesc … oare știai asta deja? Da, am ales să rămân aici, nu pentru tine, dar cu tine. Probabil că pentru mine, pentru ai mei, de frică, de lene, dar tu mi-ai fost și confort și scut, și m-ai acceptat mereu fix așa cum am fost: ai fost teren nesfârșit de joacă, ai fost ring de dans de sute de ori, m-ai ascuns când am avut nevoie, m-ai lăsat să mă pierd fără să mă rătăcesc, m-ai lăsat să râd și să plâng după nevoie, m-ai lăsat să fiu eu, când eu nu mă lăsam să fiu eu, și îți mulțumesc. Am avut grădini care m-au scos din depresii, trasee de tramvaie care mi-au temperat emoțiile de adolescentă, parcări unde mi-am dat sufletul de prea plin, de bucurie, de supărare, m-ai lăsat să țip fără să deranjez, și nu uit, m-ai acceptat în toate formele mele fizice și psihice. Nu cred că greșesc când spun că m-ai salvat nu doar o dată de la a pune punct …
Nu-mi pare rău că trebuie să te împart cu atâta lume – asta face relația noastră cu atât mai specială – și totuși, de unde ai atâta putere să fii pentru fiecare în parte și pentru toată lumea, în același timp?
Cu fiecare etapă a vieții mele, cu fiecare vârstă, cu fiecare schimbare mai importantă, te-am descoperit altfel – când eram mică știam atât de puțin din și despre tine și mi se părea că știu totul. Anii au trecut, și cu cât ești mai mare cu atât ești mai difuză și eu mă simt mai mică, cu cât te cunosc mai bine cu atât am impresia că te cunosc mai puțin. Ești fabuloasă – dă-mi voie să te feminizez, măcar un pic, măcar aici. Ești plină de surprize, ești plină de secrete – cum avem noi alunițe și cicatrici și amintiri și semne pe corpurile noastre așa și tu… ești strat peste strat peste strat de memorii individuale și colective și tu, de una singură, le duci pe toate și te lupți să le păstrezi vii. Repet, ești fabuloasă!
Cât de greu ți-o fi fost și ție în ultimii 2 ani, iartă-mă… cu asta trebuia să-ncep. Mai poți? A fost liniște, ai respirat mai bine, ai dormit mai mult, te-ai recuperat un pic…dar ai și pierdut enorm, nu? Ți-a fugit și ție pământul de sub picioare cum au pățit atâtea persoane și familii în pandemia asta?Parcă nu era capitalismul destul de sinistru, a venit criza asta să accentueze dezastrul inechităților globale. Au sunat alarmele, sirenele, liniștea a fost mai mult rea, neagră, ne-a fost frică – ne-am izolat pe clase sociale și profesionale. Poate credeai că o să fim mai solidari, dar n-a mers nici de data asta. Iar de tine a uitat multă lume … te-am sufocat cu gunoi proaspăt, tu porți acum măștile chirurgicale ale tuturor. Mai ai aer? Copacii tăi mai respiră? Păsările te mai vizitează?
Să nu te superi pe mine, dar eu te iubesc cel mai mult când sunt acasă la mine – acasă nu mi-e rușine că mi-e bine, pe când afară e greu uneori, e prea multă suferință și mi-e rușine și cu cât închid ochii la durerea și neputințele din jur, mi-e și mai rușine. Dar te iubesc și când e primăvară și ninge-n aprilie cu fulgi de plop, în luna mai când reiau plimbările lungi cu prietenele mele și căutăm să găsim locuri noi, să vedem ce mai e din ce era, și din ce era ce n-am știut, și te iubesc toamna când e plin de frunze colorate și uscat zgomotoase, și în nopțile de vară când parcă toată lumea rămasă acasă e pe străzi, și când e liniște de te doare și când e aglomerație de nu mai poți să respiri și gălăgie de nu-ți auzi gândurile. Când miroase a mâncare sau când aud muzică și se râde prin curți și prin ferestre deschise și din depărtare se aud trenuri, atunci casa mea se mărește și ești cu totul casa mea și bucuria tuturor e și a mea. B., de fapt. Eu te iubesc pur și simplu.
Sunt dependentă de sunetele și muzica ta, amestec de tot ce umblă și mișună la suprafață și în interioarele tale, și de câte ori încerc să le ignor, să-mi astup urechile cu căști, mă simt incompletă.
Auzi, draga mea B., tu cum reziști la durere, cum faci față? La sărăcie, suferință, mizerie, urâțenie? La grosolănie, la mârlănie? Am impresia că ierți prea ușor, sau uiți? Greșesc? Probabil că da – uite, acum înțeleg de ce umpli ruinele caselor și clădirilor goale cu plante – ca să ne arăți că acolo e loc de trăit, e spațiu vital, e spațiu care are nevoie să fie ocupat și locuit, și că e loc, de fapt, pentru toată lumea – oameni, animale, plante.
Mai pun o întrebare dură: de ce permiți ca atâtea persoane, femei sau persoane vulnerabile din diverse motive, să fie agresate, fragilizate, minimalizate, diminuate, ținute în frică, de ce nu te opui, de ce nu răsar spini și țepi din pământ? Eu nu am fost în situațiile astea, dar m-am pus în pielea altora, am încercat să te văd altfel și m-am speriat – prin poveștile și experiențele prietenelor mele, prin personajele pe care le interpretez, prin istoriile de care aud și citesc, prin ceea ce văd – am empatizat cu toate și mi s-a făcut frică și m-a durut fizic și carnea și sufletul… de ce nu poți fi spațiu sigur pentru toată lumea? Cum să te ajut să fii pentru toate ce ai fost mereu pentru mine? Într-un mod magic, știut doar de tine, m-am simțit mereu protejată și în siguranță în brațele tale pe care cel mai des le numesc străzi.
Dragă B., nu o să te mint, cred că nici nu am cum. Deși îți iau apărarea când cineva te vorbește de rău și mă doare să aud că te jignește lumea, unele lucruri care se spun despre tine sunt adevărate. Și nu, nu te compar, nu cred în motivarea prin compariții și concurență, din contră. Tu ești doar tu și nu facem decât să încercăm să trăim cu sens, să ne educăm reciproc, să ne lăsăm modificate prin emoții și gânduri. Dar B., uneori chiar nu ești destul de convingătoare. Nu te mai lăsa intimidată, nu mai accepta orice, revoltă-te, strigă, cere ajutorul.
B. dragă, tu ce-ți dorești? Tare aș vrea să știu – să contribui și eu la bucuria ta. Nu fi prea discretă sau subtilă, că n-o să înțeleg. Uite, ce pot eu să-ți ofer, să-ți promit chiar, este că nu o să te mint și că o să încerc să nu mă mai păcălesc, că nu o să te compar niciodată cu alt oraș, cum n-am făcut-o nici până acum, că o să ies din carapace când o să fie nevoie, mai mult, așa cum fac acum, de exemplu, că o să fiu mai prezentă în afara spațiilor mele sigure, că o să am încredere că spațiul public e public și că-l merităm și că el poate să fie și altfel – un loc al dialogului, al întâlnirilor, al artelor, al dezbaterii, un loc de învățare împreună. Ce poți să-mi oferi tu? Ceea ce eu am din ce în ce mai puțin și tu ai din plin – timp.
Dragă B., ne doresc conviețuire bună, ne doresc îngăduință și tandrețe, răbdare și curaj, ne doresc să fim sprijin una pentru cealaltă, dar și pentru cei din jurul nostru – sigur, la tine e ceva mai complicat. Tu ai multă lume în grijă, eu … de-abia mă descurc cu mine și-o pisică.
Scrie-mi și tu!
Cu drag,
k.
P.S. nu, sunt egoistă, nu-ți pierde timpul cu mine, eu sunt bine, ocupă-te de cei care au nevoie mai mare să fii lângă ei. Revin eu în mai puțin de 40 de ani, promit!
Mulțumesc, dragă B.!
k.
