București, luni, 10 ianuarie 2022

E o zi de iarnă, dragul meu, cu un pic de ploaie în loc de zăpadă, una din acele zile în care nici tu, nici eu nu arătăm prea grozav. O zi numai bună pentru povești. Ale mele vor fi despre noi doi, dar mai mult despre tine. De la fereastra mea îți văd cerul gri și copacii negri, câteva ciori și niște porumbei grăsuți. Nu-i prea vesel. O felie de timp în care lucrurile frumoase se petrec în interior, nu pe-afară. Dar tu, ca-n orice relație care contează, ești și înăuntru, și în afară. Afară, ești cer cu stele și caldarâm cu gropi, peste care trec pașii și roțile noastre, ești cărămidă, beton, sticlă, țigle, tablă și oameni în carne și oase, de la cei născuți acum un minut, până la cei care, obosiți de viață, obosiți de moarte, așteaptă sfârșitul piesei, de la prizonierii închiși ermetic în mașini de lux, până la boschetarii liberi care dorm pe străzi, pe cartoane sau sub pături mizere.

Și din mici secvențe ești făcut. Din fluturele pe care, într-o vară, l-am văzut zburând într-o farmacie. (Cât timp mai ai fluturi, e bine). Din bărbatul tânăr care m-a dat gata îngenunchind pe trotuar ca să lege șiretul unei bătrâne. Din adolescenții care râd prea tare ca să-și ascundă nesiguranța și dorințele. Din femeia cu tocuri subțiri și înalte care, pe jos, a depășit șirul lung de mașini așteptând la stop, și din băbuța cu baston care, șchiopătând, a depășit-o pe femeia cu tocuri-cui care depășise mașinile. Sau din ce-am văzut ieri. Treceam grăbită pe Bulevardul Dacia. În fața mea, o persoană cu totul nespectaculoasă se oprise și se uita cu tandrețe la ceva. Știi la ce? La un trandafir al tău, care, în ciuda a orice, se încăpățâna să fie, să-și arate petalele colorate, în această lună ianuarie care nu e, în mod tradițional, a florilor. Dacă persoana cea nespectaculoasă nu s-ar fi oprit, aș fi trecut pe lângă trandafirul tău spectaculos fără să-l remarc. Ești făcut așadar din oameni care văd oameni și oameni care văd flori, din copaci, acum desfrunziți, dar ce frumos e când, la începutul verii, intră pe fereastră miros de tei și salcâmi, iar mie mi se pare, în cameră, că înot într-o ceașcă de ceai.

Iar aici, în interior, dragul meu, ești făcut din cărți. O ceașcă mare cu ceai cu miros de cărți. Ai în biblioteca mea câteva rafturi doar ale tale, unde îți țin poveștile, vârstele, miracolele, murdăria, tristețea. Aici ești făcut din cuvinte și, uneori, în clipele privilegiate, din poezie. Că veni vorba, tot ieri mi-am cumpărat, de la anticariatul Unu, Cetatea lui Bucur, volumul lui Ștefan Baciu, prima ediție. E o carte de poeme în care se află versurile pe care le citez de-obicei, când sunt întrebată despre tine: „Cât te urăsc, orașul meu iubit / Cât te râvnesc când nu sunt lângă tine!”

M-am mutat în lumea ta gălăgioasă, la 19 ani. Tu aveai deja peste 500. Cu toată diferența asta de vârstă dintre noi, de jumătate de mileniu, ne-am înțeles foarte bine încă de la început, fiindcă, de fapt, fiecare vârstă își poate arăta avantajele. În cazul tău mi-a plăcut că erai degajat, primitor, erai cald cu nou-veniții timizi și naivi, ca mine – pe-atunci, ca și acum. Îmi plăcea că nu-ți pierduseși îndrăzneala, și, mai ales, că erai plin de poveste. Erau anii ’80 și arătai cu adevărat mizerabil, ca la 500 de ani. Nu-ți spun acum despre locuințele mele, dar în fiecare în ele am crescut cărți, așa cum alții cresc păsări în ogradă sau pomi în livadă. Iar la un moment dat am început să te iubesc și să mă simt bine cu tine.

Te-am privit cu ochi buni și cu ochi răi, dragul meu. Te-am văzut și când erai prea aglomerat, sufocant, agresiv, mojic, enervant de-a dreptul, și când, bolnav de covid, ai devenit înspăimântător de liniștit și de singur, iar rațele din Cișmigiu zburau și aterizau lin pe Calea Victoriei, pustie. Și pentru prima dată în istoria ta de peste 550 de ani, s-a întâmplat, în anul cu cifre gemene 2020, un lucru ciudat: Cișmigiul s-a închis. „Accesul în parc strict interzis!” Eu, care locuiesc lângă el, m-am înfiorat. Trăiam o utopie neagră.  O pandemie.

Ne hrănești pe toți cu istoria ta și cu istoriile istoriei tale. Când îmi vine câte un prieten din străinătate te privesc și eu cu ochii lui, ai străinului, și mi-e cam rușine. Arăți mai rău decât de obicei. Dar știi care-i culmea? Lor, străinilor, le placi. De fapt, așa cum ești – ești, dragul meu București, o adevărată vedetă. Te-am prezentat în interviuri, în prefețe, în articole, ți-am făcut sute de fotografii. Nu te-am uitat nici în discuțiile cu taximetriștii. Ți-am scris cărți. Iar tu? Ei, tu mi-ai răspuns cu indiferență și, din când în când, nu prea des, mi-ai făcut surpriza să-mi vii în întâmpinare.

Există însă, dincolo de farmecul tău categoric și inexplicabil, ceva cu care chiar pot să mă laud oricui, un lucru prin care rivalizezi cu orice oraș european și adesea câștigi: librăriile! Una, Humanitas de la Cișmigiu, făcută pe locul restaurantului Gambrinus, în care parcă mai auzi râsul, paharele ciocnite și urările de „Noroc!”, apoi Cărturești de pe Magheru, din palatul lui Mitiță Sturza (în apropiere de locul unde era cândva casa lui Titu Maiorescu), librărie în care sunt nenumărate încăperi cu comori și poți petrece ore în șir tot descoperind ceva nou, fără să te saturi, apoi librăria Takumi cu o încăpere în care te simți în Japonia și librăria Humanitas de lângă biserica Kretzulescu, la a cărei inaugurare am asistat. Pe locul Băncii Chrissoveloni de pe Lipscani, cu 2500 de seifuri în Interbelic, sunt miile de seifuri mult mai valoroase ale cărților, la Cărturești Carussel. Și mica, rafinata, fermecătoarea librărie englezească, Cărturești & Friends, și librăria franțuzească cu nume de roman și de femeie, Kira Kiralina, din apropiere de Biserica Albă. Știi ce e straniu? Bucureștiul librăriilor conține toate Bucureștiurile frumoase pe care mi le pot închipui. În Bucureștiul de la începutul pandemiei, care mie mi-a plăcut prin lărgimea lui neașteptată, care era mai aerisit și mai interiorizat, un lucru m-a tulburat din cale-afară. Că s-au închis librăriile. Era ca și cum ai fi murit de mii de ori. Apoi, când s-au redeschis, ai reînviat de mii de ori. Și mai știi ceva, dragul meu București? Cât mai curând sper ca în librăriile tale să fie un nou roman despre tine pe care, iată, te anunț acum, în această scrisoare, că-l încep.

„Să te asemui cu o zi de vară?” Să te asemui cu o zi de iarnă? Să te blestem sau să te laud? Să te socotesc prieten sau dușman? Nu. Te voi compara cu ceea ce-și seamănă cel mai mult. Cu o carte. Una în care noi toți suntem și autori, și personaje. Te scriem zi de zi și-apoi citim clipă de clipă ce-am scris în tine. Și eu sunt carne din carnea ta, și eu sunt carte din cartea ta. Sunt o bucățică infimă de București. Să ne răsfoim împreună, să ne citim cu bucurie, iată urarea mea către tine, care ai bucurie în nume și tristețe în elicea vieții! A ta,

Ioana