Dragă Bucureşti,
Aceasta nu e o scrisoare de îndrăgostit. E drept, la fel ar pretinde şi orice îndrăgostit rănit, furios. Motivele care te fac dificil de iubit le cunoaştem cu toţii: traficul congestionat, sufocant, şoferii agresivi şi isterici, trotuarele transformate-n parcări, aerul uneori otrăvit de toate deşeurile arse ilegal la marginile tale, clădirile cu risc seismic lăsate-n paragină, absenţa unui plan urbanistic aplicat riguros, consecvent… Să continui? Îţi cunoşti prea bine defectele. Unii spun că eşti un oraş deloc iubitor de copii, de parcă ar fi vina ta că ai încăput, în atâtea rânduri, pe mâinile unor netrebnici.
Nu degeaba, oameni pricepuţi într-ale Oraşului au subliniat contrasensul sintagmei „micul Paris”: ce contrast mai mare între oraşul Luminilor, retrasat cartezian de baronul Haussmann, şi cotloanele vechiului Bucureşti, cu vile ce amestecă stiluri eterogene, coexistând pe aceeaşi stradă cu magherniţe, adaosuri, cârpeli, fundături… „Micul Stambul”, supravieţuind azi doar heterotopic demolărilor ceauşiste.
În acest punct, ai fi îndreptăţit să mă-ntrebi tu pe mine, exasperat: În regulă, şi atunci de ce ai rămas? De ce aţi ales să vă creşteţi copilul aici? De fapt, e mai grav: De ce îmi eşti necesar, Bucureşti?
Încercând să desluşesc enigma farmecului tău sâcâitor, am fost inspirat de un subtil eseu, publicat recent la editura Polirom, de Alex Baumgarten: Restul ca problemă a filosofiei. Da, Bucureşti e oraşul restului, a tot ce nu încape în matriţe, sau dă pe-afară, sau se scurge printre degete. A tot ce a rămas din alte vremuri, supravieţuind fragmentar, ca vestigiu, spectral, rezidual. Al detaliilor minunate, însă rătăcite de întreg. A tot ce desfide voinţa de ordine şi perfecţiune.
Bucureştiul e restul Bucureştiului, capitală paradoxală, contrazicerea ideii de Capitală (cu majusculă). Oraş al contrastelor, al declinărilor restului: gunoi, ruină, dar şi surpriză. Un oraş fără centru, s-a zis, ori mai curând policentric şi polifonic, pe mai multe voci şi registre suprapuse.
Bucureştiul, în rest, rămâne oraşul unde ai prilejul să descoperi oricând străduţe din alte vremuri, oraşul în care poţi face, de exemplu, trecerea pe jos, într-o plimbare de nici jumătate de oră, de la vechiul cartier evreiesc, cu clădiri Art Deco, din spatele Templului Coral, la sentimentul alpin al caselor de pe Mitropolit Filaret şi alea Suter. Iar dacă parcurile sunt un rest al naturii în oraş – un rest amenajat, se-nţelege –, să recunoaştem că oraşul nostru are ceva parcuri, mai vechi sau mai noi, unele de mari dimensiuni, în care e fermecător să te pierzi.
Dar ce s-o mai lungesc? Bucureşti e oraşul prietenilor mei, în care mereu se întâmplă ceva, altceva.
***
Am fost mereu contrariat şi, de ce să nu o spun, agasat de discursul hipercritic, ba chiar marcat de un dezgust afişat cu privire la capitală şi la stilul de viaţă bucureştean, al atâtor bucureşteni prin adopţie, rămaşi aici, după studii. Şi totuşi, am ajuns să mă întreb dacă o doză sănătoasă de dezgust, dacă un anumit sentiment de respingere sau lehamite nu ţine, de fapt, chiar de dinamica relaţiei cu Bucureştiul, adică de modul în care Bucureştiul îţi intră pe sub piele. Cu alte cuvinte, de o inevitabilă ambivalenţă afectivă a raportării la acest oraş, de „drogul” sau adrenalina vieţii aici. Motivele de a-l abhora se ghicesc în spatele declaraţiilor formale de dragoste, la fel cum, invers, farmecul Bucureştiului e dovedit, paradoxal, de furia celor care nu mai pot pleca din el, chiar dacă se încăpăţânează să invoce numai raţiuni de ordin pragmatic pentru rămânerea lor.
Şi atunci, ce e de făcut pentru a duce cu toţii o viaţă mai bună în Bucureştiul postpandemic?
Mai întâi, să rezistăm activ resemnării fataliste în faţa transformării oraşului nostru „într-o imensă parcare aproape golită de sens şi de civilizaţie”, aşa cum avertiza Matei Martin, într-un articol din primăvara trecută.
În al doilea rând şi în legătură directă cu primul punct, să realizăm plenar faptul că politicile „verzi” nu sunt doar un moft sau o spoială occidentală, ci o veritabilă condiţie de supravieţuire. Cu alte cuvinte, să fim conştienţi că aerul viciat pe care îl respirăm din cauza absenţei unor politici ferme referitoare la poluarea urbană sau a lipsei de aplicare consecventă a legii ne scurtează literalmente vieţile, nouă şi copiiilor noştri, celor din sistem şi celor de la margine, celor avuţi şi celor săraci, deopotrivă.
În fine, într-un registru parţial diferit, să realizăm că, pentru supravieţuirea a ceea ce a mai rămas din Bucureştiul istoric, nu sunt de ajuns politicile de conservare a patrimoniului. După cum remarca odinioară Michel de Certeau, cu referire la marele Paris, supravieţuirea oraşului depinde, în egală măsură, de conservarea patrimoniului arhitectural şi de prezervarea unei naraţiuni sau, mai exact, a unei sumedenii de naraţiuni întreţesute, ale locurilor şi clădirilor vechi, impregnate de poveşti. Nu o mare naraţiune, nu Istoria oficială a Bucureştiului (cu majusculă), dar nici simple citate decontextualizate ale trecutului sau crâmpeie muzeificate, ci prezenţe narative autonome şi ireductibile, generând o reţea, o polifonie urbană, un spaţiu de rezistenţă în faţa uitării, amalgamării şi blocurilor de sticlă. Aşa cum identitatea fiecăruia dintre noi se defineşte ca o povestire în desfăşurare, întreţesută cu poveştile celor cu care intrăm în relaţie, identitatea şi însăşi viaţa oraşului se configurează dinamic prin această reţea de „spirite ale locurilor” şi istorisiri transmise de la o generaţie la alta. Plimbările vorbite prin Bucureşti sau atelierele despre poveştile Bucureştiului (neapărat la plural) reprezintă, astfel, adevărate tactici de rezistenţă.
Şi iată cum o scrisoare personală sfârşeşte prin schiţa unui manifest. Dar de la tine mi se trage, dragă Bucureşti!
