De la B. către B.
Dragă București, nu știu dacă un om îi poate scrie unui oraș ca unei ființe vii, individuale, ca unei persoane. Pentru că un oraș, un mare oraș, singurul oraș cu adevărat mare al țării, nu poate fi redus niciodată doar la o persoană, la o singură personalitate, la un profil unic. Așa ceva poate fi specific, poate fi posibil în cazul orașelor mici, mai mici, fiecare, tocmai de aceea, cu farmecul său. Dar orice oraș, și cu atât mai mult un mare oraș, singurul mare oraș al țării așa cum ești tu, este un organism, o federație, un arhipelag, o mare de necuprins: un monstru. O pluralitate „bătând” spre infinit.
Iar acest lucru este cu atât mai valabil în cazul tău, cu numele tău rarisim în formă de plural, cu pluralitatea în nume. Ești poate singurul mare oraș, sau unul dintre foarte puținele orașe ale lumii (în afară, poate, să zicem, dar doar parțial, de Los Angeles, „Orașul îngerilor”) care își declară, își asumă pluralitatea, multiplicitatea, adică însăși calitatea de oraș mare, de mare oraș, de „oraș-lume”. Dar ești tu oare chiar atât de plural, de divers, de multiplu pe cât pretinzi, pe cât te lauzi prin numele tău? Și ești tu chiar un loc, plural chiar, al bucuriei? Sau pur și simplu, în cazul tău, este vorba de simpla, pura bucurie de a fi?
Dragă București, de aproape 20 de ani, îți scriu zilnic, îți vorbesc, așa cum o fac și acum, zilnic. La Radio. Ți-am rostit numele mai mult, poate, decât oricine, până la uitare, ca pe o rugăciune, ca pe o mantră, ca pe incantație, ca pe o invocație: București, București, București… Cum aș putea să rezum ceea ce, sau mai precis cele ce am să îți spun?
Am vorbit despre tine, la o abstractă, imposibilă persoană a treia, pe toate tonurile și registrele și, probabil, (aproape) în toate stilurile: te-am lăudat, te-am certat, te-am somat, m-am lăsat furat și încântat, purtat de tine, încercând să surprind de fiecare dată relațiile dintre tine și noi, imposibilul „noi” care sunt/suntem locuitorii tăi, trecătorii tăi prin tine. Și aproape de fiecare dată am constatat cum fiecare dintre noi vrea să facă din tine un oraș numai al său, să „privatizeze”, altfel spus, orașul, marele oraș, dorință și sarcină imposibilă însă, utopie a orașului personal căreia tu îi reziști prin însăși multiplicitatea ta, care este însă una paradoxală. Pentru că tocmai scăpând oricărei încercări de totalizare, altfel spus de simplificare, de acaparare fie și doar fantasmatică, pentru că abia reamintindu-ne, fiecăruia în parte, diversitatea ta, tu ne reunești, indirect, într-un „noi” altfel (și oricum) imposibil, într-o unitate disruptivă și dizarmonică, unitate totuși, asemenea ție. Pe scurt: fiecare dintre noi ar vrea să facă, egoist, din tine un oraș numai al său, numai pentru sine, dar tu te opui și ne unifici într-un „noi” pe cât de imposibil, pe atât de real. Căci, mai cu seamă în cazul tău, vom vedea, realitatea nu exclude imposibilitatea, ci o înfruntă.
Cel mai adesea nu m-am adresat, ca acum, direct ție, ci doar indirect, vorbindu-le despre tine, la persoana a treia, con-cetățenilor mei, „carnea” ta vie, certându-i pentru ceea ce-ți fac, despre cum te configurează/desfigurează prin modul absolut, însă, bucureștean de a merge și de a sta prin tine, de a evolua în cuprinsul tău, de a-ți da chip, trup și suflet, altfel spus, cum spun specialiștii, de a te practica, de a te performa. Căci noi cu toții – abia în felul acesta formând, prin urmare, un „noi” – „practicăm” sau mai curând „performăm” Bucureștiul – Bucureștii, pe tine, Bucureștiule, pe voi, București. Un mare oraș ca tine – singurul mare oraș al României, singurul oraș al României, altfel spus, în care cineva poate face experiența unică a fenomenului de „mare oraș”, aceea de a fi acasă numai printre străini, de a te simți familiar în ne-familiaritate, o experiență cosmică, să recunoaștem –, un mare oraș ca tine, așadar, este în același timp scena și piesa de teatru – sau mai curând partitura vieții comune urbane. Pentru că, pe de o parte, așa cum nu doar o dată și nu doar eu am spus, un oraș mai mult se aude (și se miroase), se simte, se pipăie decât se vede, decât se lasă cuprins, totalizat cu privirea. Și, pe de altă parte, pentru că „muzica” unui mare oraș este obligatoriu, democratic vorbind, poli-ritmia și chiar a-ritmia.
Dar cât de democratic ești, chiar, București, Bucureștiule și voi, bucureștenilor, bucureștilor la purtător? Să ți-o spun răspicat, direct, în față, ca unei persoane, la persoana a doua, nu indirect, la a treia: București, ești un oraș nu doar divers, plural, ci poate de-a dreptul inegal și nedrept. Poate că diversitatea ta nu vine dintr-o egalitate, ci este tocmai, dimpotrivă, fața unei inegalități, a unor disparități, a unei rupturi. Tu, București, ești o rană vie și, de fapt, ca să ți-o spun drept, verde (cum tu nu prea mai ești) în față, un oraș imposibil. O utopie în act, adică un fel de meta-paradox, de paradox structural. O utopie în act, un oraș chinuit, care se zvârcolește, prin noi (deci cu noi), dar și prin toată istoria sa, adică a ceea ce te înconjoară și trage de tine, atrăgându-ne în tine, în vârtejul care ești, București. București, ești fără a putea fi, realizezi zi de zi performanța, filosofic vorbind, de a fi o realitate ne-precedată de o posibilitate, de posibilitatea de a fi. Exiști cumva împotrivă, împotrivindu-te, în ciuda imposibilității tale, București. De aici și recurenta, persistenta senzație de oraș pe drumuri ce ești.
Dar iată cum mă las, ca de fiecare dată, furat de cuvinte, de fraze lungi, sinuoase, de fraze-plimbare, scriind despre tine, scriind către tine, scriind în tine, prin tine, cu tine: scriindu-ți și scriindu-te. Te scrii frumos, ești bun de scris, pentru scris, București, ficțiune (a fiecăruia) ce ești!
Am sperat că Pandemia, după ce te-a rănit – căci ți-am auzit tăcerea scrâșnitoare, ca la cutremurul din 1977, din perioada interdicțiilor de circulație –, te va salva, va constitui, pentru noi toți, o șansă de vindecare, de îndreptare, de dreptate. Dar nu este, din păcate, așa. Tot mai mult, nu mai avem loc în tine, și nu doar pentru că ne-am înmulți, nu, înmulțirea, multitudinea sunt firești pentru un mare oraș ca tine. Dar deși suntem tot mai mulți, suntem tot mai puțin diferiți, tot mai la fel în felul în care te visăm și te sacrificăm.
Ritmul scrisului meu este, poate, ritmul uneia dintre respirațiile tale. Încerc să-ți iau, prin scris, pulsul. Să mă sincronizez cu a-sincronia ta.
Îți, doresc, București, să nu mai fii visat ca un simplu popas pe marginea unei autostrăzi, ci să devii un oraș al trotuarelor și al pietonilor, adică al oamenilor mergând drept, în două picioare, pe propriile lor picioare, nu pe roți ale altora, ca niște handicapați. Un oraș, tocmai, al multiplicității și al diversității reale, nu doar numerice, nu al corului unic de claxoane, de sirene, de salvări fără salvare. Un oraș, altfel spus, un mare oraș al marii orășenii: în același timp cetățenie și civilizație. Un oraș (cu o vorbă a unui mare gânditor al orașului) al dreptului egal la oraș. Un oraș al oamenilor, adică nu doar al „îngerilor”: nu un Los Angeles! Cu toții avem dreptul la tine, la voi, București.
Fie-ți, altfel spus, pluralul din nume unul autentic, adeverit. Asumă-ți pluralitatea și împlinește-o! Profită de Pandemie și vindecă-te, treci la o sănătate superioară! Adeverește-ți pluralul ce ești, București! Fii utopia care te lauzi că ești!
Eu voi continua să îți scriu, să te scriu, să mă în-scriu în tine, un București alături de atâția alți București. Ca de la București la București. București către București.
Bogdan Ghiu, 15 ianuarie 2022
