Umblu cu tine-n minte fără s-o știu. Îmi dau seama că ești aici doar când îmi sosesc știri din depărtare, shipping news, cum era-n filmul ăla. Am citit acum câteva zile o știre ”senzațională” despre un adolescent care a mers pe tamponul tramvaiului. Și mi-am amintit – nu înțeleg cum am putut uita așa ceva – că sportul ăsta îl practicam înainte de 1989, de la Șura Mare la Piața Sudului. Era selfiul nostru cu trenul, dar cu mai puține victime, pentru că atunci și tu erai mai necopt. Fane Nebunu, era campionul scării, al cartierului, nu știu ce s-a ales de el. Ideea era să ne îmbulzim mai mulți pe prima scară și să facem gălăgie ca să distragem atenția vatmanului, până când Fane se aranja bine pe tampon, cu spatele lipit de fundul tramvaiului, ținându-se cu ambele mâini de bucata din fier care-i ieșea dintre picioare. Trebuia să țină și picioarele îndoite, ca să nu se atingă de plăcile din beton dintre șine. Fane beneficia de experiență paremiologică: circulau legende despre copii sfârtecați de tramvaie, despre membre însângerate pe care le culegeau vatmanii opriți în curbă sau în față la Geamuri Multe. La Geamuri Multe era o poștă micuță unde mergeam cu bunicul sau cu mama să-mi cumpăr plicuri roșii sau albastre cu timbre: ajuns în scară – pentru că plicurile le deschizi în scara blocului, nu în casă – anticipai tremurul mâinilor când din plic ieșea vreun pește cubanez. Cuba era originea multor obiecte misterioase, de acolo veneau și bomboanele cubaneze, nu doar seriile de timbre.
Nu mergeam doar pe tampon – pentru că încă nu se dăduse drumul stației de metrou Brâncoveanu, din cartier ieșeam doar cu tramvaiul, sâmbătă de sâmbătă, până la Sf. Vineri (”a dărâmat-o Antichristu”), unde schimbam și continuam spre Bucur Obor, unde mă aștepta statuia țăranului de la 1907, care ridica pumnul spre cer (”i-au omorât boierii”). Acolo erai altfel, păreai mai vechi, mai hârșit în rele, știai povești despre locuri și obiceiuri care nu mai existau, înghițite de ciment și tablă. Mi se spunea despre Zidul Morții din Târgul Oborului, despre Femeia cu Barbă și Vasilache și Mărioara, păpușile care se cafteau duminica cu măturoiul. Acum din pământ ieșea o clădire modernă, în burta căreia se găseau magazinele cu blănuri unde mă duceau legat să-mi aleg o căciulă rusească, cu urechi care se prindeau pe creștet. Dar cel mai des treceam printre picioarele unui alt bloc mare și nou, care ascundea niște străzi vechi – nu știam atunci, dar acum aș spune că liftingurile tale faciale erau menite să ascundă străzile cele mai parfumate din lume – cu pompe de apă pe trotuar și curți cu multe case aliniate în care își duceau viața familii care se urau. Într-o asemenea curte și o asemenea casă am primit cândva o găină pe care ar fi trebuit s-o cresc, dar m-am plictisit repede de ea, pentru că era proastă și plictisitoare, așa că au făcut-o ciorbă. Ciorba a fost genială, mai ales capul găinii, dar asta am mai povestit.
În alte duminici mergeam spre Pantelimon, la Circul Foamei, pentru că acolo se găsea ceva: nu-mi amintesc ce, dar tu trebuie să știi mai bine – lapte condensat cehesc, tacâmuri de pui, conserve de carne în suc propriu. Ne întorceam cu ele ascunse prin genți mari, ca să nu vadă ceilalți înfometați și să ni le smulgă din mână.
Nu ieșeam din cartier decât duminica, iar atunci evitam centrul orașului, cu respect înfricoșat, niște adevărați cetățeni ai periferiei: Obor, Brâncoveanu, Șura Mare, Piața Progresul, Big Berceni, Pantelimon. Drumul Găzarului. Centrul l-am descoperit abia în adolescență, când și tu începuseși deja să te schimbi, să-ți atârni insignele colorate ale democrației originale, blugii prespălați ai Turciei vecine și prietene, să împestrițezi tarabele cu revistele porno ale libertății sau să ragi în gura mare muzica lumii noi. Mi-a fost frică de tine în anii ăia, pentru că din cap îți ieșeau bărbați slabi și nervoși, gata oricând să dea cu pumnul înainte să te asculte. Cu toate astea, cercurile pe care le desenau traseele mele erau din ce în ce mai largi – Metalurgiei, spitalul de sandilăi, piețe mici ascunse în spatele blocurilor, apartamente aflate la parterul blocului, unde intrau în voie pisici portocalii perverse, terasele cu mese din tablă pe care se așezau halbele burduhoase – mereu un fir de spumă se scurge peste buza din sticlă, tu sau cel din fața ta lingeți firul, apoi puneți sare -, troleibuzele unde mereu mă nimeream cu un gagiu care ținea de altă gașcă , oricum aș fi dat-o, așa că mă întorceam acasă scrijelit de tine, fie o vânătaie, fie o durere ascunsă. Apoi Centrul, unde eram în continuare străin: la început Piața Romană, Cinema Patria (Crocodile Dundee, Basic Instinct, Terminator 2), apoi mai aproape, Universitatea, Strada Italiană cu blestematul de liceu unde m-am simțit timp de patru ani sărac și demn de dispreț, Parcul Carol cu misterele lui și copacii contorsionați, Cociocul în care săream îmbrăcați și trotilați, dealul din Tineretului unde se făceau cântări și se beau banii de chetă, erai atunci ca un personaj de film din anii 80 care-și schimbă înfățișarea de la o zi la alta. Salcâmii tăi cu pufi care-mi declanșau alergiile de primăvară, barurile cu mese de biliard unde totul se încheia cu o bătaie monumentală când apărea vreun șmecher (șmecherii tăi!), Cișmigiul primei iubiri din liceu cu durerile ei de coaie și o nesiguranță bolnăvicioasă, gelozia și drumurile terapeutice cu metroul până la IMGB unde trenul ieșea de sub pământ și mergea o stație prin câmp. Ceasul care număra zilele rămase până când scăpam de armata obligatorie, recrutarea și încorporarea de pe 11 iunie, lângă Patriarhie, în zgomotul tramvaiului care se bălăngănea asurzitor dincolo de poarta verde, înaltă, ”aveți tatuaje, semne de automutilare, tentative de suicid, a fost mama dumneavoastră o femeie bună?” Cununia civilă de pe strada Gramont, un pumn de orez picat din senin, aruncat de un străin care vrea bani, Spitalul Universitar, de două ori la distanță de doi ani, drumul înapoi spre casă, cu oprire să scot certificat de naștere copiilor, drumurile noaptea cu taxiuri violente la Grigore Alexandrescu, la Budimex, drumurile matinale spre grădinițe, școli, opririle vesperale la Niște domni și fiii, apoi drumuri scurte, tot mai scurte, ca un titirez în căutarea centrului și, într-un final, azilul de pe strada Virtuții, senzația de vomă, emoția cruntă, furnicăturile degetelor, clopotele de la Patriarhie pe care nu știu dacă le mai auzea, apoi un ultim sărut pe obraz furat din mersul căruciorului, cimitirele tale, Ghencea Militar, Reînvierea, subsolurile și columbarele crematoriului, Parcul 23 august cu turnul lui pentru parașutiști ș, în fine, oprirea oricărei mișcări, o fixare în degradare, cartierul evreiesc cu străzile lui pline de heroinomani, cu spikeurile aruncate pe străzi, cu femei în halate flaușate și morții vii care merg aplecați, ca Michael Jackson, o vânzoleală pe care o văd acum de la balcon. Când mă uit pe harta ta, răsar epicentre roșii, ale durerii și mici pete verzui, timide, care arată locuri uitate ale fericirii. You are, vorba lui Duffy Duck, despicable!
