Dragă B.,
Până acum un an aveam un vis, mă gândeam la asta de câte ori ieșeam pe bulevardele tale aglomerate, sufocate de trafic, de sunetul asurzitor al claxoanelor, de smogul care îmi imaginam că, văzut de sus, te înfășoară într-un giulgiu întunecat. Îmi imaginam cum ar fi să ai liniștea și așezarea în sine a unui loc patriarhal, dar tu să rămâi orașul viu și neobosit de acum.
De și mai multe ori mi-am dorit să rămânem singuri, să fim doar noi doi, așa cum îmi doresc să fiu și cu alții, dar nu reușim, pentru că timpul și spațiul ne pot fi de multe ori aliați, dar de și mai multe ori inamici.
Când în sfârșit am rămas singuri, nu m-am gândit că va fi o povară atât de greu de dus. Un oraș de pe străzile căruia au dispărut oamenii respiră altfel, am scris mai demult. De fapt nu respiră, e într-un șoc respirator, un gol de aer, de timp, o lume moartă.
Cred că un anume fel de a interioriza spațiile tale m-a format pe dinăuntru, cred că am în mine un oraș. Unul cu străzi și clădiri construite din dorințe și din temeri, cum spune Calvino despre orașele lui invizibile, cu perspective înșelătoare, unde fiecare lucru ascunde un altul.
Unele locuri ascund cărți, orașul e făcut din cărți, cum și cărțile au în ele orașe. M-am plimbat multă vreme printre rândurile unei cărți ca pe străzile tale, pentru că tu deveniseși un mare spațiu interzis, unde nu mai erau decât pescărușii de pe sirenele blocurilor vechi și pisicile tărcate făcute din atâtea și atâtea asfințituri. Te citeam și mi-era dor de străzile tale din cuvinte, care erau mai departe ca oricând. Așa ai devenit pentru mine un oraș imaginar, existai la fel de puțin ca Zora, orașul care dispare de pe fața pământului pentru că își conține propria memorie. Imobil și egal cu tine însuți, ca să-mi rămâi mai bine în memorie, te-ai pulverizat în neant.
Nici un oraș nu e mai real decât cel pe care ți-l construiești în minte, și nici mai cunoscut. Adevăratul B. e mereu altul, și sunt tot atâtea orașe câți locuitori are. Dacă fiecare și-ar scoate orașul la suprafață, nici unul nu ar semăna cu celălalt. Acolo unde pentru unul e centrul, pentru altul e marginea. Dacă un cartograf ar alcătui câte o hartă pentru orașul interior al fiecăruia, puse una lângă alta ar arăta ca hărțile tot atâtor orașe diferite.
Mai târziu orașul a devenit text. Când citești despre un oraș, e o alcătuire de fum, o închipuire care se destramă imediat, când îl scrii el se fixează, îi cresc rădăcini adânci, care-l țin pe loc în pământul imaginației tale, pe urmă a altora, și a altora, până când toți cititorii devin și locuitori, populația lui care rămâne. M-am întâlnit deseori cu acești locuitori, întâmplător, pe străzile orașului, sunt ca și cei din alte orașe, buni, senini, întunecați, își iubesc orașul sau le e indiferent. Pe măsură ce memoria orașului dispare și imaginea lui e uitată, locuitorii dispar și ei, unul câte unul. Ei sunt înlocuiți de alții, care vor pleca și ei, puțini rămân pentru totdeauna.
Am scris despre o stradă și a doua zi ea a început să existe. Am scos un loc de pe harta pe unde se plimbă un personaj, și în scurtă vreme nu l-am mai găsit în oraș. L-am scris din nou și a reapărut.
Un străin e ostil, prin însăși natura lui, și vine să destrame pacea și ordinea unei lumi.
Dar mie mi-ar fi plăcut să fiu străin și să ajung pentru prima oară pe străzile tale, ce aș fi zis oare când aș fi ajuns prima oară pe strada unde locuiesc, uite un loc unde mi-ar plăcea să am o casă. M-aș trezi în fiecare dimineață și aș vedea cum vizavi cineva hrănește pescărușii, bucăți de pește strălucitor, însângerat, traversează aerul dintre blocuri, cu miros de mare. Supermarketul de la parter care-i înghite și scuipă toată ziua pe clienții semiabsenți, târând după ei cărucioare care scârțâie asurzitor. Familia care doarme pe stradă, în față la clinica Sante, într-un gang unde arde toată seara o lumânare, ca și cum în fiecare seară ar muri cineva. În depărtare, marele bloc-fantomă ridicat lângă catedrala Sfântul Iosif, unde paznicul asistă zilnic la întâlniri nevăzute, așezat în scaunul cel mai mare din sala de ședințe. Până acolo, plopul după care citesc anotimpurile, acoperișurile tale roșii și albe, terasa unde cineva își bea ceaiul uitându-se la cer, ceața trandafirie, de vară, galbenă, de vremea rea, turungie, din alt timp.
În marele tău corp ne ascundem cu toții, respirăm cu tine, ieșim și ne retragem iar, ca o enormă maree umană, flux și reflux după respirațiile tale. Fără noi, nu ești nici tu decât o fostă mare, un crater, gol, secat, pe fundul căruia se mai citesc încă semnele unei vieți de mult dispărute.
